”România nu este un „aliat” al NATO; este un proprietar expropriat care a închiriat toate camerele casei și doarme acum în debara, convins că este pentru propria siguranță.”

O dronă s-a prăbușit peste un imobil din Galați, iar ceea ce ține loc de guvern în România, undeva la jumătatea distanței dintre un magazin de suveniruri Dracula și un panou publicitar Raytheon, amenință că va recurge la Articolul IV al NATO, se arată într-o analiză excepțională a https://strategika510.com, preluată de Romanian Global News.

Dacă nu e Polonia, e Ucraina, iar dacă nu e Ucraina, e România. Din 1914, e aproape mereu aceeași poveste.
Să vorbim despre România. Sau, cum este numită în anumite cercuri de la Langley, la ora aperitivului, „portavionul insubmersibil pe care l-am obținut la prețul unei Dacii second-hand”. (Deși produsele Dacia au devenit din ce în ce mai scumpe în ultima vreme).
Atenție, țineți-vă bine, pentru că subiectul este de-a dreptul savuros și, în mod ciudat, foarte puțin mediatizat.
Parcursul României în ultimele decenii nu este doar un studiu de caz unic în geopolitică; este o comedie neagră pusă în scenă de un comitet alcătuit din negustori de arme, foști ofițeri ai Securității în costume mai elegante, traficanți de toate felurile, proxeneți apropiați de Mossad și ceea ce nu poate fi descris decât ca o defilare neîntreruptă de holograme politice fără consistență, fără anvergură și fără un miligram de carismă.
Versiunea oficială este o poveste reconfortantă și plictisitoare despre o „revoluție” din 1989 care ar fi eliberat țara de sub jugul unui dictator nebun care stingea luminile în întreaga țară la căderea serii.
Realitatea? O veritabilă lecție de preluare ostilă a unei companii, deghizată în manifestație studențească, cu profanări de cimitire, care a transformat țara într-un magazin Balenciaga puternic înarmat, în slujba complexului militar-industrial american.
Fiecare națiune are mitul ei fondator. Statele Unite au 1776. Franța are 1789. România are un spectacol haotic transmis în direct la televiziune la sfârșitul lui decembrie 1989, care rămâne până astăzi o poveste complet încețoșată. A fost, de fapt, una dintre primele „revoluții colorate”, înainte ca termenul să existe. Oficial, poporul s-a ridicat spontan. Neoficial, a semănat mai puțin cu o revoluție populară și mai mult cu o remaniere atent planificată a conducerii de nivel mediu, orchestrată chiar de nomenclatura comunistă, care decisese că șeful ei devenise o problemă pentru afaceri.
Procesul de fațadă și execuția grăbită a lui Nicolae Ceaușescu și a soției sale, în ziua de Crăciun, nu au marcat apogeul unei lupte populare; au fost mai degrabă o fuziune corporativă realizată în grabă. Vechea gardă a eliminat activele toxice (la propriu) și a rebotezat întreaga companie națională „România S.A., divizia pro-occidentală” înainte ca trupurile să se răcească. Așa-zișii „revoluționari” care au preluat puterea erau, surpriză, comuniști de rang înalt, doar că aveau noi cărți de vizită, câțiva ofițeri de legătură și o capacitate uimitoare de a vorbi fluent limbajul FMI.
Ei au fost primii „comparadores”: nu doar că au vândut pe nimic resursele țării, dar i-au cedat și destinul geografic.
Și ce destin! Uitați-vă pe hartă. România este magnific poziționată. Este un balcon spre Marea Neagră care domină tensiunile din Crimeea, o rampă de lansare orientată spre Orientul Mijlociu și o parcare convenabilă pentru tot ceea ce Pentagonul dorește să plaseze în raza vizuală a Rusiei. Pentru un strateg NATO, România nu este o țară cu o cultură bogată; este un relief cu excelente capacități de proiecție a forței. Este un portavion pe care, întâmplător, se află Transilvania.
De la aderarea la NATO în 2004, frenezia construirii de baze a fost impresionantă. Am trecut de la relicve prăfuite din era sovietică la baza aeriană Mihail Kogălniceanu, care nu găzduiește doar drone americane, ci a fost modernizată meticulos pentru a deveni o veritabilă „Stea a Morții” permanentă. Sistemul de apărare antirachetă Aegis Ashore de la Deveselu este oficial destinat unor scopuri „defensive” împotriva „statelor-paria”. Neoficial, este un segment terestru al unui distrugător al marinei americane, plasat în mijlocul Olteniei, ale cărui tuburi de lansare compatibile cu Tomahawk îi fac pe planificatorii strategici de la Moscova să transpire sub ushankă.
Și totuși, acest arsenal militar și această servilitate geopolitică ar fi doar o carcasă goală fără un flux de bani care să ungă mecanismul, iar aici se află adevărata comedie neagră a „visului european”. România nu este doar o bază NATO; este principalul centru de spălare de bani al Uniunii Europene și un bufet deschis pentru crima organizată. Așa-numitele „fonduri de convergență” pe care Bruxelles-ul le distribuie cu generozitate nu construiesc economii transparente și moderne; ele se evaporă într-o mlaștină de contracte pentru drumuri de cinci kilometri care costă cât o rețea de tramvai olandeză și se prăbușesc după două ierni.
Este un sistem de deturnare organizat meticulos, rezultatul unui parteneriat între clasa comparadorilor locali și „consultanți” din Europa Occidentală, companii de construcții și intermediari politici care își umplu buzunarele. Uniunea Europeană nu este victima acestei corupții; este arhitectul și complicele ei. Folosește România ca o platformă gigantică de optimizare fiscală, unde banii contribuabililor din Eindhoven sau Bordeaux trec prin contracte IT fantomă, proiecte imobiliare frauduloase și subvenții agricole acordate pentru terenuri aparținând unor persoane decedate, o parte din bani rămânând în mâinile fiecărui intermediar transnațional înainte ca restul să ajungă „curat” într-un cont bancar vienez.
România nu este un „aliat” al NATO; este un proprietar expropriat care a închiriat toate camerele casei și doarme acum în debara, convins că este pentru propria siguranță. Guvernul nu controlează acest teritoriu suveran; el doar gestionează amenajarea peisagistică din jurul unor situri strategice străine puternic fortificate.
Aceasta ne aduce la clasa politică, o galerie de personaje atât de perfect arhetipale încât un scenarist satiric le-ar respinge pentru că sunt prea evidente. Sunt marionetele: responsabilii locali ai unui stat internaționalizat, aflați în contact cu publicul.
Misiunea lor este simplă: să asigure buna funcționare a regimului comparador, să se asigure că cadrele juridice permit o extraterritorialitate totală, să aprobe fără discuții orice contract de armament care le este prezentat și să implementeze cu zel orice diktat cultural sau economic venit de la Bruxelles sau Washington, atâta timp cât generează averi. Principalul lor talent politic constă într-o docilitate calmă și imperturbabilă. Fața se schimbă la fiecare ciclu electoral — un fost magnat al telecomunicațiilor aici, un fost bancher cu față rigidă și aer perpetuu nedumerit acolo — dar programarea acestor automate rămâne aceeași.
Apoi sunt membrii mafiei internaționale numiți în funcții-cheie. Aici se manifestă „statul profund”, prin World Economic Forum și avatarurile sale regionale. Ușa rotativă se învârte atât de repede încât generează propria energie eoliană. Un vicepreședinte de la Lockheed Martin devine consilier principal pe apărare. Un auditor al FMI este parașutat în biroul prim-ministrului. Un director de ONG susținut de Soros preia conducerea luptei anticorupție, care — ca prin miracol — dezvăluie doar cazurile ce amenință alinierea geopolitică acceptată.
Este un sistem de protecție: justiția protejează clasa politică de populație, în timp ce umbrela de securitate a NATO o ferește de orice consecință reală. Este o guvernare asigurată de o alianță obscură și transnațională între capitalul privat, agenții de informații internaționale și o legiune de intermediari fără carismă, care nu ar recunoaște un cântec popular românesc nici dacă i-ar mușca de nas în blocul de beton din epoca Ceaușescu în care s-au născut.
Ironia este că România a schimbat o formă de autoritarism monstruos pe o versiune mai sofisticată, adaptată ecranelor plasma. Vechiul lider era un șef de cult cu principii, temător de iaurt și constructor al unui palat kitsch absolut. Noul lider este un consens transatlantic fără chip, care tratează țara ca pe o simplă pătrățică pe o hartă și populația ca pe o forță de muncă docilă și ieftină, ce trebuie din când în când măgulită cu discursuri despre „parteneriat strategic”.
Gluma supremă? Românii pleacă în masă, nu pentru a fugi de război, ci pentru a scăpa de un „pivot strategic”. România a devenit un bastion esențial al arhitecturii de apărare a „lumii libere”, atât de important încât cele mai sofisticate mașini de război ale Statelor Unite sunt staționate pe teritoriul său — și totuși, satele se golesc, infrastructura din afara zonelor militare internaționale se degradează, iar principalul export nu sunt nici software-ul, nici piesele auto, ci propriii copii.
Acesta este, așadar, cazul straniu al României. Nu o țară, ci un acord de staționare NATO cu un drapel. O poveste cu vampiri în care sângele nu este supt de un conte din Transilvania, ci de o clasă de slujbași complici și de mafia internațională care i-a instalat în urma unei false revoluții, acum 35 de ani.
Pacientul este, desigur, anesteziat de fondurile structurale ale Uniunii Europene și de rafale de retorică naționalistă, în timp ce adevărata operațiune — cedarea permanentă a sufletului către un proprietar militar străin — continuă zi și noapte.
Nu are rost să vă uitați prea atent la omul din spatele cortinei; nu este decât un fost aparatcik comunist, cu un portofoliu BlackRock în mână și o prelungire de contract proaspăt semnată.
Între timp, țara servește drept hub logistic pentru activități criminale pe care societățile respectabile pretind că le condamnă: camioane întregi de țigări contrafăcute introduse prin contrabandă sub privirea complice a serviciilor locale, rețele de trafic de persoane care constituie un fel de „materie întunecată” a unei economii epuizate și rețele de criminalitate cibernetică operând din clădiri degradate, oferind servicii de extorcare digitală la comandă pentru Occident.
Este un sistem de tip racket: marionetele locale obțin vile luxoase cu piscină și imunitate, în timp ce axa Bruxelles–Berlin–Paris câștigă un client geopolitic captiv, o groapă de gunoi pentru excedentul de lichidități care se întoarce sub formă de profit și un stat de frontieră perfect permeabil, care filtrează secretele inavuabile ale Europei prezentându-se totodată drept bastion al valorilor sale nobile. Poporul român rămâne cu o groapă în asfalt acolo unde i s-a promis un spital și cu un selfie alături de un comisar european aflat în vizită, care sosește cu avionul, declară națiunea „far al rezilienței”, apoi pleacă înainte ca frauda să-i păteze costumul.
Rolul României în războiul actual din Eurasia, concentrat deocamdată în Ucraina, este foarte important. Statele Unite și aliații lor vest-europeni au transformat-o într-o bază avansată unde au desfășurat aproape totul. De fapt, SUA au folosit România ca punct de plecare pentru unele raiduri împotriva Iranului. Bulgaria vecină nu este mai prejos, dar pare să existe o diferență de magnitudine într-o servilitate geopolitică la fel de persistentă ca în perioada Războiului Rece cu fosta Uniune Sovietică. Ceea ce s-a schimbat este gradul de mega-corupție și ritmul amețitor al acumulării de averi ilicite. Banii care curg din Bruxelles închid toate gurile: nu există avertizori de integritate care să nu poată fi reduși la tăcere pentru câțiva euro; criticile sunt extrem de rare, iar mass-media este complet controlată de miliardari corupți. Este tipul de regim visat de Washington și aliații săi. Un regim cu care se poate face orice, inclusiv lansarea de operațiuni psihologice false, atacuri sub steag fals sau chiar declanșarea unui război termonuclear fără ca cineva să protesteze.
În final, această „lume liberă” atât de lăudată nu este decât mafia mafiilor ajunsă la putere.