Uneori ai nevoie de o teză îndrăzneață ca să te apropii de adevăr: SUA se apropie, de fapt, de Rusia pentru a-și păstra un punct de sprijin în Orientul Mijlociu, pe care sunt pe cale să-l piardă. Europa rămâne pe dinafară și va fi cumpărată mai târziu de americani pe nimic, se arată într-o analiză a lui Peter Hänseler pentru ForumGeopolitica.com, citat de https://opozitia.net și preluat de Romanian Global News.

Introducere
În acest articol încerc să privesc în culisele politicii unui președinte care a intrat în scenă ca pacificator, dar care, prin războaiele pe care le-a declanșat sau le-a întreținut, a adus nu doar moarte și suferință. Președintelui american i s-au arătat foarte clar limitele imperiului hegemonic occidental. Ajunse la limita rezistenței militare și economice și nemaifiind luate în serios pe plan diplomatic, SUA vor căuta o cale de ieșire — și cu siguranță o vor găsi.
Afirmațiile și previziunile din acest articol au scopul de a provoca reflecția și discuția. O călătorie provocatoare spre epoca ce urmează.
Șanse slabe la alegerile de la jumătatea mandatului
Probleme pentru Trump: se profilează procedura de destituire
Se votează (doar) pentru Congres. Toate cele 435 de mandate din Camera Reprezentanților sunt puse în joc. În Senat, 33 dintre cei 100 de senatori trebuie să candideze din nou. Senatorii sunt aleși pe șase ani, iar la fiecare doi ani o treime dintre ei se supun realegerii. Trump însuși nu candidează.
Cu toate acestea, pentru Trump miza este uriașă — poate chiar totul — în ce privește restul mandatului. Mulți spun că trebuie să se aștepte la o procedură de destituire (impeachment), fiindcă a încălcat nenumărate legi, de pildă în legătură cu războiul împotriva Iranului. După războiul din Vietnam, Congresul a adoptat Rezoluția privind puterile de război (War Powers Resolution). Potrivit interpretării Congresului, consacrate în această rezoluție, președintele poate angaja forțele armate ale SUA în operațiuni de luptă, în principiu, numai dacă:
• Congresul a declarat război;
• Congresul a autorizat expres intervenția printr-o lege; sau
• există o stare de urgență națională provocată de un atac asupra Statelor Unite, a teritoriilor ori a forțelor sale armate.
Totuși, destituirea va fi dificilă. Deși procedura poate fi declanșată formal cu majoritate simplă în Camera Reprezentanților, judecarea ei revine apoi Senatului, iar condamnarea și înlăturarea din funcție cer o majoritate de două treimi, adică 67 de voturi. Judecând după tendințe, după alegeri vor fi în Senat circa 55 de democrați; prin urmare, cel puțin 12 republicani ar trebui să voteze pentru condamnarea și destituirea lui Trump, ceea ce e puțin probabil. Dacă însă Trump pierde ambele camere ale Congresului, va deveni o „rață șchioapă” (lame duck), adică un președinte puternic izolat, incapabil să mai ducă la capăt vreo inițiativă — cu condiția să respecte legea, lucru extrem de îndoielnic.
În prezent, în Senat sunt 53 de republicani, 45 de democrați și 2 independenți. În Camera Reprezentanților sunt 218 republicani, 214 democrați și un independent; două locuri sunt vacante. Republicanii au, așadar, majoritatea în ambele camere.
Pentru Trump există o singură direcție: înainte
Trump n-ar fi Trump dacă n-ar trata alegerile parlamentare ca pe un referendum despre propria persoană. Se consideră cel mai mare și pur și simplu nu poate pricepe de ce nu-l iubește toată lumea. A fost chiar dezamăgit că nu a primit nici de data aceasta Premiul Nobel pentru Pace. Este doar un exemplu din lumea în care trăiește domnul Trump.
Cifrele nu-i sunt favorabile lui Trump
Pentru republicani — și, prin urmare, și pentru Trump — situația arată sumbru în acest moment. La 14 octombrie 2026, proiecțiile indicau următoarele:
• democrații câștigă ambele camere: 61%;
• democrații câștigă Camera Reprezentanților, republicanii păstrează Senatul: 30%;
• republicanii câștigă ambele camere: 11%;
• republicanii câștigă Camera Reprezentanților, democrații câștigă Senatul: 1%.
Trump nu este SUA
Președintele stă la cârmă, dar alții conduc
Am comentat deja mecanismele politicii externe americane în articolul meu „Război fără pace — Strategia SUA are prea puțin de-a face cu Trump”. Dacă privim dincolo de omul care se autoglorifică la Casa Albă, vedem o strategie — recunoscut nemiloasă și cu sânge rece, dar consecventă — urmată de cei care dețin cu adevărat puterea de decizie. Printre altele, această strategie se caracterizează prin războaie fără sfârșit. Ele sunt profitabile pentru cei care trag sforile, pentru că sunt plătite de contribuabili. Scopul n-a fost niciodată câștigarea războaielor; dimpotrivă, totul ținea de costurile ridicate și de staționarea permanentă a trupelor americane în puncte strategice-cheie, adică în zone bogate în resurse naturale sau importante politic și strategic. Procedând astfel, SUA și-au asumat riscuri geopolitice majore, care se dovedesc tot mai nesăbuite. Dacă nu vor să se scufunde de tot în mlaștină, americanii trebuie să se concentreze pe domeniul în care sunt cu adevărat de clasă mondială: reinventarea de sine.
Politica Graham nu a supraviețuit mult omului care i-a dat numele
La prima vedere, acordul privind motorina poate fi ușor expediat ca o manevră electorală a lui Trump, fiindcă volumul total al acordului e mai mic decât consumul de motorină al SUA pe o săptămână — undeva între patru și șase zile. O picătură într-un ocean, așadar, fără justificare economică. În plus, de la încheierea acestui acord, SUA nu mai furnizează Ucrainei date despre ținte și avertizări timpurii, iar serviciile Starlink au fost și ele reduse. Asta îngreunează eforturile regimului de la Kiev de a lovi în adâncimea teritoriului rus. Americanii contestă însă această afirmație a lui Zelenski. Cu un impact mai mare este decizia lui Trump de a suspenda legea privind sancțiunile împotriva Rusiei, inițiată de regretatul senator Graham. Este un semn clar că SUA își regândesc politica față de Rusia.
Vechea dorință a Occidentului de a slăbi și dezmembra Rusia
Să fie oare miza mult mai mare? Pun aici pe hârtie câteva gânduri despre o schimbare de direcție care ar putea avea un efect de durată asupra conflictului din Ucraina. SUA — împreună cu Marea Britanie și UE — urmăresc să slăbească Rusia până când aceasta se va prăbuși sau va putea fi dezmembrată, pentru a avea acces la resursele ei naturale. Manualul, planul de acțiune al acestei strategii, a fost publicat în 2019 de RAND Corporation: „Extending Russia” („Suprasolicitarea Rusiei”).
Slăbirea și fragmentarea Rusiei sunt un plan vechi. Ca să simplificăm, să începem lista atacurilor împotriva Rusiei cu Războiul Crimeii (1853–1856). Rusia nu a fost învinsă definitiv, dar și-a pierdut dreptul de a ține o flotă în Marea Neagră și a trebuit să aștepte până în 1871 ca să-l recâștige. Războiul ruso-japonez (1904–1905), finanțat de City-ul londonez, a fost următorul atac asupra puterii militare ruse. La scurt timp au urmat Primul Război Mondial și Revoluția din Octombrie (1914–1917), care au dus la prăbușirea Imperiului țarist. Odată cu victoria bolșevicilor, britanicii au pierdut însă controlul asupra cursului politic. Al Doilea Război Mondial a ridicat Uniunea Sovietică — alcătuită în mare parte din Rusia — la rangul de cea mai puternică putere terestră a lumii. Prăbușirea URSS (1991) a dus la vânzarea masivă a celor mai valoroase industrii prin intermediul unor oligarhi finanțați de familia Rothschild și de alți susținători anglo-americani. City-ul londonez nu fusese niciodată mai aproape de scopul său final. Pe lângă banii veniți de la susținători, oligarhii din epoca Elțîn aveau o influență politică ce putea fi descrisă drept considerabilă, dacă nu chiar atotcuprinzătoare. Abia odată cu alegerea președintelui Putin frâiele puterii au fost smulse din mâinile oligarhilor — și, prin urmare, din mâinile City-ului. Este unul dintre motivele pentru care britanicii îl urăsc pe Putin ca dracul pe tămâie.
Războaiele au făcut Rusia să sângereze, să sufere și să slăbească, dar nu au reușit niciodată să-i provoace căderea. Evenimentele din 1917 și 1991 au confirmat afirmația lui Clausewitz (parafrazată) potrivit căreia Rusia nu poate fi învinsă din afară, ci doar distrusă din interior. Încercările de după 2000 de a impune personaje precum Navalnîi sau Hodorkovski au fost eforturi fără greutate, sortite eșecului de la început din cauza lipsei lor de credibilitate în Rusia. Până la urmă s-a recurs la Bill Browder, un escroc fiscal condamnat, pentru a stârni sentimente antirusești — fără cel mai mic succes în Rusia.
Războiul prin intermediari purtat pe teritoriul Ucrainei este încă un atac al Occidentului — dus prin orice mijloace, militare, politice sau economice — care eșuează lamentabil. Rusia n-a fost niciodată mai puternică militar, economic (are cea mai mică datorie publică din lume, cu excepția câtorva microstate) sau social: marea majoritate a populației susține pe deplin orientarea geopolitică a țării.
Spre deosebire de alți actori politici, americanii par să înțeleagă asta tot mai clar, mai ales că, pe lângă războiul împotriva Rusiei din Ucraina, și-au creat o problemă în Orientul Mijlociu care pare și ea să scape de sub control.
SUA ar putea pierde complet Orientul Mijlociu
Declinul puterii americane, pas cu pas, din 1979
Americanii au dominat Orientul Mijlociu încă de la al Doilea Război Mondial. Mai întâi au preluat de la britanici controlul asupra Arabiei Saudite, iar după lovitura de stat din 1953 (operațiunea Ajax) i-au scos din joc pe britanici și în Iran. În 1979 au pierdut unul dintre cei doi parteneri principali: Iranul. Războiul Iran–Irak (1980–1988), pe care l-au instigat ulterior, a adus poate beneficii industriei americane de armament și, la început, intereselor petroliere americane din Irak, dar a eșuat în cele din urmă din cauza rezistenței iranienilor.
Conflictele care au urmat începând din 1991 (Irak în 1991, Afganistan din 2001, Irak în 2003, Libia în 2011) au fost și ele un adevărat festin pentru complexul militar-industrial, dar n-au lăsat în urmă decât distrugere și moarte — și niciun câștig comercial durabil pentru americani. După ce Netanyahu a încercat un sfert de secol să-l convingă pe fiecare președinte american să atace Iranul, a reușit în sfârșit cu „blondul” în februarie 2026. Rezultatul a fost — și rămâne — nu doar un fiasco militar pentru SUA și Israel, ci și o consolidare a „Axei Rezistenței” la o scară pe care nici Israelul, nici SUA n-o anticipaseră.
Strâmtoarea Ormuz este controlată de iranieni, împreună cu Omanul. Strâmtoarea Bab el-Mandeb este controlată de Ansarallah (rebelii houthi), care par să aibă cele mai mari șanse de a răsturna Casa Saud — deși Alastair Crooke, cunoscutul nostru expert și autor, consideră că cea mai mare amenințare la adresa lui MBS (prințul moștenitor Mohammed bin Salman) vine din interior. MBS poartă astfel un război pe două fronturi: un conflict militar pe care pare incapabil să-l controleze și o dispută în sânul familiei. Ajutorul pe care îl primește de la francezi și britanici se limitează la protecția sa personală. Armata saudită e formată din mercenari bine plătiți, care se îmbogățesc, dar cu siguranță nu vor să-și dea viața. Situația e asemănătoare în cazul forțelor armate „oficiale” din Yemen. Pe deasupra, Irakul și Iordania s-ar putea prăbuși, iar situația din Siria e și ea instabilă. Acordul de la Mecca nu a dat până acum niciun rezultat: nimeni nu vrea să-și verse sângele.
Un efect de domino este posibil: arhitectura britanică se prăbușește
Dacă se prăbușește Casa Saud, celelalte monarhii din Golf o vor urma inevitabil. Atunci americanii vor rămâne suspendați în aer. Urmarea ar fi o rearanjare teritorială și politică completă a întregii regiuni, trasate cu creionul și rigla de britanici (cu ajutorul francezilor) prin Acordul Sykes–Picot. Prin acest acord și prin influența britanică ulterioară, următoarele țări au fost „înființate”, până în anii 1970, pentru a asigura dominația anglo-saxonă: Siria, Libanul, Irakul, Palestina și Transiordania (devenită ulterior Iordania), ca rezultat direct al Acordului Sykes–Picot, iar mai târziu Arabia Saudită, Kuweitul, Bahrainul, Qatarul, Emiratele Arabe Unite și Omanul. Toate aceste țări sunt în pericol de colaps. Nu sunt state-națiune crescute organic, pentru că le lipsește o identitate națională comună. Sunt construcții artificiale, corporații ai căror conducători au fost înzestrați cu bani și putere ca să reprezinte interesele fondatorilor. Asemenea construcții supraviețuiesc doar atâta timp cât nu sunt puse sub presiune, fiindcă într-o criză populațiile nu mai pot recunoaște pentru cine și pentru ce luptă de fapt.
Deși americanii și israelienii fac acum ample pregătiri de război, este exclus ca un nou bombardament asupra Iranului să le aducă americanilor vreun progres. „Mama tuturor bombelor”, despre care se discută acum, este într-adevăr cea mai mare bombă convențională americană, de 11 tone, dar n-ar face decât să ridice puțin praf deasupra rețelei de buncăre a Iranului, aflate sub mai bine de un kilometru de granit. Nici bombele nucleare n-ar rezolva nimic — în afară de contaminarea radioactivă. Pe deasupra, iranienii au amenințat deja că, în cazul unui atac, vor preface statele din Golf și Israelul în ruine și cenușă — lucru pe care experții îl consideră cu adevărat posibil. Exclud o ofensivă terestră împotriva Iranului, fiindcă ar necesita cel puțin câteva milioane de militari combatanți pentru a avea vreo șansă în fața unei armate iraniene care numără în prezent 3 milioane de oameni. SUA pur și simplu nu au o asemenea armată, nici cu, nici fără sprijinul NATO. Ca manevră de imagine, SUA ar putea cel mult să ocupe o insulă mică, dar menținerea controlului asupra ei și găsirea unui sens pentru o asemenea ofensivă ar sfida probabil orice logică militară.
Pentru a-i ține în frâu pe houthi ar fi nevoie, de asemenea, de forțe terestre considerabile; dar nici aici nu se va întreprinde nimic care să le slăbească poziția.
Nu l-au citit pe Sun Tzu sau nu l-au înțeles
Consider că șansele americanilor de a-și menține măcar poziția în Orientul Mijlociu sunt slabe. Americanii i-au subestimat complet pe iranieni, pe Ansarallah, pe Hamas și pe Hezbollah și i-au supraestimat pe israelieni. Viața și istoria au arătat de nenumărate ori că subestimarea adversarului poate duce la ruină; un exemplu este Germania, când a invadat Uniunea Sovietică. Trump a vorbit despre Iran așa cum vorbea Hitler despre Uniunea Sovietică.
Tratatul vechi de 2.500 de ani despre arta războiului — „Arta războiului” de Sun Tzu — este des citat și predat în academiile militare americane, dar e limpede că nu e nici înțeles, nici aplicat. Cunoașterea inamicului și a propriilor puncte tari — și, mai presus de toate, a celor slabe — este, fără îndoială, cea mai importantă condiție pentru a câștiga un conflict militar.
Israelul, ca stat nazist, va da piept singur cu perșii, arabii și turcii
Israelienii, care pretind că sunt poporul evreu — afirmație pe care o contest —, comit genocid încă din 1948; din 2023 au ridicat aceste masacre la rangul unei forme de artă perverse și nu sunt deloc inferiori naziștilor în această privință. Aș adăuga totuși că, în timp ce naziștii și-au comis crimele în secret, israelienii comit aceste fapte oribile sub ochii întregii lumi și chiar sunt mândri de ele. Mașina de propagandă sionistă, alimentată cu miliarde, începe să se clatine chiar și în Occident, deși practic toate marile instituții de presă occidentale susțin acest genocid. Nici măcar revista elvețiană „Weltwoche”, al cărei editor, Roger Köppel, subliniază mereu că adoptă poziția contrară curentului dominant, nu face asta în acest caz: el promovează cu fervoare genocidul, negându-l și prezentând proiectul „Marelui Israel” drept un proiect de pace și democrație.
În afară de acești oameni respingători care promovează genocidul, nimănui nu-i plac israelienii. Cum ar putea să le placă, de vreme ce marea majoritate a populației israeliene susține genocidul? Deși Occidentul tace, următoarele țări refuză intrarea cetățenilor israelieni: Afganistan, Algeria, Bangladesh, Brunei, Iran, Irak, Kuweit, Liban, Libia, Siria, Yemen și Maldive. Malaezia, Pakistanul, Omanul și Arabia Saudită au îngreunat și ele intrarea. Asta are mai puțin de-a face cu Israelul ca stat; circulă în schimb mii de clipuri cu turiști israelieni care se poartă inacceptabil, ca o „rasă superioară” — de exemplu în Thailanda, unde multe restaurante nu mai servesc israelieni. Cum cei mai mulți oameni sunt prea neinformați ca să facă distincția între sioniști și evrei, tot evreii sunt cei care duc greul vinei și sunt făcuți răspunzători pentru comportamentul inacceptabil al Israelului, un proiect sionist; vezi articolul meu „Antisionismul nu este antisemitism”.
Presupun că victimele însele vor rezolva problema Israelului. Dacă, în alegerea metodelor, vor aplica principiul „ochi pentru ochi”, ne așteaptă vremuri grele.
O nouă strategie americană: Rusia ca garant în Orientul Mijlociu
Este întotdeauna o prostie să-ți subestimezi adversarul, iar a judeca gândirea strategică americană după divagațiile nesăbuite ale lui Trump ar fi naiv, periculos și greșit. O strategie inteligentă pentru SUA în această situație dificilă ar putea fi, de fapt, să le lase rușilor mână liberă — în viitorul apropiat — retrăgând sprijinul acordat Ucrainei și europenilor care o susțin, ceea ce ar duce la prăbușirea rapidă a frontului ucrainean și le-ar permite rușilor o victorie militară rapidă.
Având în vedere situația actuală și raportul de forțe din Orientul Mijlociu, americanii își vor pierde probabil supremația asupra uneia dintre cele mai bogate regiuni ale lumii: după căderea Casei Saud și a statelor din Golf, SUA își vor pierde bazele militare din zonă și vor încerca să-și păstreze influența comercială — de exemplu prin licențe de exploatare, pe care vor dori probabil să le cumpere de la succesori. Fără sprijinul unui garant puternic, acest lucru nu va fi posibil. În noul Orient Mijlociu ar putea intra în discuție, ca garanți, turcii, iranienii, chinezii sau rușii. Președintele Erdoğan nu este o alegere înțeleaptă — e la fel de demn de încredere ca Trump; nici iranienii, care au atacat SUA de mai multe ori, nu sunt o variantă viabilă. Chinezii ar fi doar o soluție de mâna a doua, fiindcă, în ochii americanilor, sunt principalul adversar al SUA. Rușii oferă garanții solide, fie și pentru că își respectă întotdeauna cuvântul dat în tratatele internaționale. Asta poate să nu se potrivească deloc cu propaganda occidentală, dar președintele Clinton declara la 25 septembrie 2013: „Și-a ținut cuvântul în toate înțelegerile pe care le-am făcut.” Întrebat dacă Putin a încălcat vreodată o înțelegere personală cu el, Clinton a răspuns: „Nu, n-a făcut-o.”
Prin urmare, americanii au motive temeinice să se împace cu rușii.
Consecințele pentru statele europene, NATO și UE vor fi grave
Astfel, americanii ar abandona Europa, ar submina NATO și ar neutraliza UE ca centru de putere. Dacă SUA pleacă din Europa, aceasta nu va mai putea finanța lupta împotriva unui inamic (fictiv), cu atât mai puțin să furnizeze trupe.
Cea mai belicoasă figură din Europa este Friedrich Merz, care, deși Germania se află la un pas de colaps economic, a făcut din amenințarea rusă prioritatea numărul unu a țării:
„Cea mai mare îngrijorare a mea NU este economia noastră. Cea mai mare îngrijorare a mea este influența pe care Rusia o exercită asupra societății noastre.”
E aproape o nebunie, dat fiind că germanii nu au nici cea mai mică dorință de a intra în război cu rușii. Sau poate că nu e nebunie, până la urmă?
Merz ar putea călca pe urmele lui Hermann Göring, care spunea:
„Firește, oamenii de rând nu vor război — nici în Rusia, nici în Anglia, nici în America, nici în Germania. Asta se înțelege de la sine. Dar, în ultimă instanță, conducătorii unei țări sunt cei care îi stabilesc politica, iar a mobiliza poporul este întotdeauna ușor… Tot ce ai de făcut este să le spui oamenilor că sunt atacați și să-i denunți pe pacifiști pentru lipsă de patriotism și pentru că pun țara în pericol. Funcționează la fel în orice țară.” (Hermann Göring, 18 aprilie 1946)
Sângele începe să fiarbă în venele popoarelor europene: nimeni nu le-a spus că vor plăti scump pentru atitudinea agresivă față de Rusia. Tulburările din Franța, Italia și Albania o dovedesc — și se vor extinde atât geografic, cât și ca intensitate.
Acestea nu sunt condițiile necesare pentru a supraviețui, cu atât mai puțin pentru a prospera. Totuși, datorită propagandei presei occidentale, majoritatea europenilor nu simt încă mirosul pieirii.
Dacă nu se întâmplă o minune, Europa va ajunge un azil de săraci, iar atunci americanii — prin firme precum BlackRock — se vor întoarce și o vor cumpăra pe zece cenți la dolar, proclamând între timp prietenia. Cum a fost, oare, cu al Doilea Război Mondial și cu „prietenoasa” salvare a Europei de către SUA?
Concluzie
Acest experiment de gândire găsește, fără îndoială, un teren fertil în realitățile de azi. Ar fi o cale care ar putea preveni un război mondial între marile puteri — și, în ultimă instanță, marele Armaghedon nuclear.
Poate fi comunicat acest plan american propriului popor? Ce spun, gândesc, speră și vor europenii sau Zelenski nu contează.