Cea mai periculoasă politică externă a deceniului se face fără dezbatere parlamentară, fără vot, fără măcar un comunicat limpede. Iar riscul final îl duc oameni cărora nu li s-a spus nimic. Se numește escaladare și a ajuns atât de banală încât nu mai prinde de mult un titlu de primă pagină în presa mainstream, scrie jurnalistul Adrian Onciu pe https://opozitia.net, preluat de Romanian Global News.
Începutul a fost aproape comic. Berlinul a promis Kievului 5.000 de căști de protecție cu o lună înainte de invazie, iar primarul Vitali Kliciko a numit oferta ”o glumă” și a întrebat public ”ce vor trimite data viitoare, perne?”. Patru ani mai târziu, aceleași capitale livrează rachete de croazieră, avioane de vânătoare și coordonate precise de țintire.
Traseul merită recitit, fiindcă nicio treaptă n-a părut vreodată decisivă. Căști, apoi rachete antitanc, apoi artilerie, apoi Patriot, apoi tancuri, apoi F-16, apoi ATACMS, apoi permisiunea de a lovi în adâncimea Rusiei. Fiecare pas a fost prezentat drept mic, tehnic și inevitabil, exact ca la un cric de mașină. O pompare ridică mașina cu un centimetru, iar acel centimetru nu se simte.
Dacă punem declarațiile publice lângă ce avem astăzi pe teren, contrastul evident face singur toată treaba. La două săptămâni după invazie, Joe Biden spunea că ”o confruntare directă între NATO și Rusia este al Treilea Război Mondial. Și ceva ce trebuie să ne străduim să prevenim”. A rămas linia oficială până la capătul mandatului său, în timp ce lista livrărilor se lungea lună de lună.
Sub Trump ritmul s-a întețit vizibil, iar prudența verbală a dispărut. Administrația a extins asistența de informații pentru lovituri asupra infrastructurii energetice rusești. Financial Times a relatat, invocând surse ucrainene de rang înalt, că datele americane ajută la trasarea rutelor de zbor ale dronelor și la ocolirea apărării antiaeriene, iar JD Vance a confirmat că se analizează cererea Kievului pentru rachete Tomahawk. Dmitri Peskov a avertizat că livrarea lor ar însemna ”o nouă rundă serioasă de tensiune” și ar cere un ”răspuns adecvat”.
Rezultatul se vede în cifre pe care nimeni nu le comentează la știrile de seară. Aproape două sute de lovituri asupra rafinăriilor rusești doar în prima jumătate a anului, toate rafinăriile mari atinse, aproape jumătate din capacitatea de rafinare a unei puteri nucleare scoasă temporar din funcțiune. În alte vremuri, oricare dintre propozițiile astea ar fi deschis buletinul de știri o săptămână întreagă.
Aici avem o pagubă adevărată, însă redacțiile se uită în altă parte. Presa a transformat escaladarea războiului în rubrică de sport. Titlurile numără dronele lansate spre Moscova și Kiev ca pe scorurile din preliminariile Champions League, apoi jurnalele trec la chestiuni mult mai importante, cum ar fi vremea de weekend. Nimeni nu spune, simplu, că statele NATO furnizează rute de zbor pentru atacuri asupra capitalei unei puteri nucleare, întrucât propoziția asta, livrată de două ori pe săptămână, ar îngrozi publicul. Iar publicul speriat schimbă canalul. Sau are tendința de a ieși cu bâtele în stradă, pentru a schimba și guvernul. Rutina este cel mai bun sedativ inventat vreodată. Nimic de văzut aici. Circulați, vă rugăm.
Publicul chiar nu știe. Un sondaj INSCOP din iarnă arată că doar unul din trei români consideră posibil ca Rusia să pornească un nou război în Europa (nota mea – ca urmare a continuării lanțului de escaladări dinspre occident), iar aproape șase din zece resping scenariul. Oamenii ăștia nu sunt naivi, doar că nimeni nu s-a obosit să le explice ce decizii teribile iau liderii războinici de la Londra și Washington.
De aici crește și cealaltă lectură, mult mai răspândită decât le convine cancelariilor europene. O bună parte a publicului consideră că livrările britanice și americane sunt menite să provoace Moscova, împingând-o în colț până când Kremlinul va trece o linie roșie și va lovi un stat NATO. Nu trebuie să fii de acord cu interpretarea ca să recunoști ce anume o hrănește: tăcerea. Când guvernele refuză să spună unde se oprește sprijinul, orice om normal are dreptul să presupună că nu se oprește nicăieri.
Cricul escaladării nu are treaptă de coborâre. Se pompează până cedează ceva sau până cineva bagă mâna și slăbește valva. Iar mâna aceea trebuie să aparțină unui lider care a precizat dinainte, cu voce tare și în fața alegătorilor lui, până unde ar fi dispus să meargă.
Deocamdată n-a spus-o nimeni. Tocmai de asta ne uităm cu toții în altă parte.